Închipuiri

Mă gândeam la voi când...Peronul vuia de glasuri triste,vesele,despărţiri,reîntâlniri...Oameni,timpuri,vieţi.O voce insuportabilă anunţa ore şi destinaţii.Un copil, alergând spre trenul oprit în staţie, s-a împiedicat.
O zi.Şi încă una...încă una...alţi oameni,alte visuri,alte vieţi.
Vă privesc de o viaţă şi mă întreb dacă voi,voi toţi existaţi de fapt.Mă întreb dacă sunteţi materie,dacă sunteţi cu adevărat vii.Vă aud,vă privesc,vă ating si păreţi a fi reali.Privesc în ochii voştri ca într-o oglindă şi îmi descopăr chipul.Clipesc iar şi voi sunteţi tot acolo,aceiaşi,ca întotdeauna.Poate sunteţi numai o iluzie a minţii mele,pentru că semănaţi cu o închipuire,nascută din ziua în care am apărut ca un gând într-o lume goală,de neînţeles.Oare chiar mă vedeţi,mă auziţi cu adevărat sau aşa cred doar eu?
Aici sunt eu,apoi,mai departe,sunteţi voi,ca un gând prea viu şi uneori mă tem să nu se ofilească şi să moară, să nu rămân singură şi atunci să dispar şi eu ca un vis.
Poate că toate gândurile noastre s-au întâlnit şi au nascut lumea,totul,universul,ca o mare închipuire ,existentă în imaginaţia tuturor,prea puternică să se dărâme.