Dor de casa

Sunt strain aici. Ma simt strain sub pojghita asta lipiciasa si unsuroasa, carpa asta jegoasa ce-mi este piele. Ma simt orbit de margelele sparte si patate ce-mi sunt ochi. Ma simt apasat de reziduri nefolositoare ce-mi sunt unghii, carne, vesminte. Ma simt captiv intr-o celula mica, claustrofobica, in care simt duhoarea a miliarde de astfel de fapturi hidoase care se inghesuie alaturi de mine pe un metru patrat de ciment gri si rece. Nimeni nu stie cine ne-a inchis aici. De ce? Se joaca cu noi? Ne pune la incercare? Cine suntem? Eu stiu ca sunt doar captivul sacului de reziduri dezgustatoare ce-mi este trup. Cand lipesc scoicile ude ce-mi sunt pleoape vad, dincolo de senzatia banala de negru sters, o poarta dincolo de care fapturi miraculoase se lasa purtate de un lin suflu de viata, falfaindu-si aripile lor cristaline ce lucesc in bataia luminii ce se naste din pamant. Stiu ca aceea imi este casa, stiu ca odata am fost si eu o faptura inaripata, stiu ca asta este dincolo de poarta ce se inalta falnic de printre muntii de safir. Dar acum sunt acoperit de trupul unei fiinte hidoase. Sunt apasat de frica, de disperare la ideea ca tinutul de dincolo de poarta impozanta de fildes imi va ramane doar un simplu vis. Toate broastele astea raioase ce seamana cu mine scarmana peretii celulei in cautarea celei mai mici raze de lumina. Nu se vede nimic. Doar eu o vad atunci cand inchid ochii. Nu se aude nicio miscare dincolo de gratiile de fier forjat care inchid minuscula celula, si am inteles ca nu are de gand nimeni sa ne dea drumul. Astfel singura noastra iesire este sa asteptam ca acest sac de carne sa putrezeasca lasand libere fapturile inaripate ce zac legate inauntru, fapturi care ar iesi din celula cu gratii cu tot. Nu am ce face. Pentru a ma intoarce acasa trebuie sa astept. Asteptarea pare o viata de om. Daca tot sunt aici, macar sa incerc sa fac tot posibilul sa-mi fac sederea cat mai placuta. Imi gasesc un cui cu care sa scrijelesc in perete, scriind, compunand. Imi gasesc o piatra la care sa ma inchin si pe care so ridic in slavi. Timpul trece, innebunesc. Visele dispar, uit de unde vin, uit unde trebuie sa ajung. Nu am ramas decat cu Piatra, cu scrierile de pe perete si cu o speranta surda.