Te plimbi cu barcuta in mijlocul oceanului - stiu ca este irational. De odata vezi o alta barca scufundandu-se, iar cele 6 persoane prezente la bord se arunca in apa. Capaciatea barcii tale nu permite transportarea tuturor oamenilor - cineva trebuie lasat in urma. Salvarea lor este in mainile tale. Cum alegi?

(Im)posibil

Spune inca odata acel cuvant odios care ma cutremura, fiind respins cu toata indarjirea de creierul meu care credea odata in puterea sa de nestavilit!
Acel cuvant care ne inconjoara precum un lant menit sa intemneze orice raza de speranta mai luminata decat normele existente, probate si verificate. Nu am nevoie de conventional. Ii urasc pe cei care mi-au patat credinta - dobandita cu multe sacrificii, o lupta acerba in care mi-au fost testate reactiile la loviturile nemiloase si nemeritate - si mi-au implantat un virus stapan pe sine care a fost suprimat, dar care este mai mult decat fericit sa faca un serviciu umanitatii ( cine se mai gandeste la succesul comun?!). Se hraneste din esec si ataca capacitatea de autoevaluare slabind-o considerabil. Loveste cand esti mai putin pregatit pentru a detine controlul absolut sau cand ii este pusa in pericol existenta - nu suporta o privire vizionara - si atunci strange lantul din toata puterea , inghitindu-te in cutia in care speranta este o gluma proasta.
Nu sunt miop si nu prezint vreo alta boala care sa va permita sa-mi omorati tot ce ar putea deveni extraordinar. Vreti, normal, sa ma protejati cu o lentila otravita care transforma orizontul intr-un continuu de evenimente usoare, cu o minima angajare, protejate intr-un invelis plastic fara substanta. "Speranta", un viitor mai bun, se afla si ele sub aceasta cortina intunecata care mai scapa din cand in cand si ceva neprevazut si de neinteles. Dar restul pot sta fara sa fie deranjate intr-o amorteala relaxanta, imbietoare. Poate am caracterizat prea frumos gandurile acestea moarte care cuprind totul intr-o ceata care nu permite o privire cat de tematoare spre viitor, ci se afunda in trecut - din care oricum nu se contureaza niciun lucru folosit ca un motor pentru depasirea conditiei actuale si stabilire menirii adevarate si implinirea puterii pe care o detinem.
In alte conditii poate ar fi fost altfel, dar suntem pana la genunchi in smoala. Asa merg lucrurile! Doamne, cat il urasc...
Nu, desigur ca nu functioneaza nimic corect in aceasta lume, dar sa nu indraznesti sa-mi pui bariere! Nu-mi ingropa capacitatea mea sub picioarele grele ale nereusitelor tale! Numai eu am dreptul sa ma impusc si numai eu sa ma salvez din prinsoare. Atunci se pare ca nu au nicio importanta bazaconiile astea pentru altcineva. M-am chinuit degeaba si nu reusesc sa misc nici macar o pietricica, dar vorbim dupa ce pun in miscare universul.
"Imposibil", un cuvant sublim!

Iubire

Iubesc si sunt iubit. Iubirea ei imi e raza, imi e lumina, imi e luceafar. Iubirea ei imi e ispita, imi e mantuitor. Iubirea ei imi e flacara, imi aduce lumina si dorinta de a vedea in camera asta de beton rece in care ma zbat sa stau in picioare, imi e zugraveala care ma face sa ma uit in celula asta si sa spun ca ma simt ca “acasa”. E caldura care ma domina acasa…e caldura care ma face sa vad griul simplu si rece al betonului care ma inconjoara un rosu aprins, ispititor si linistit. Iubirea ei face frigul care imi patrunde in oase sa fie o briza usoara de seara sub luna palida. Iubirea ei imi deschide ochii, ma inalta si-mi arata. Imi deschide trupul, ma lasa gol si neajutorat, dar ma lasa sa-mi ridic aripile sifonate sub presiunea materiei dezgustatoare ce-mi este sacul de carne in care sunt inchis. Ma elibereaza de blestem, de pedeapsa primordiala, ma descatuseaza, ma dezleaga, imi da drumul din sacul asta de reziduri ce-mi este trup si-mi lasa aripile libere…ma lasa sa zbor, sa ma inalt, sa “ma simt ca acasa”. Ca faptura ce am fost odinioara, sub razele calde si incitante ale iubirii ei, zbor spre vazduh, dornic sa stiu ce e dincolo de el, dornic sa ma inalt. Iubirea ei e lumina care imi arata calea, prisma prin care vad miticii munti de safir, cararile pavate cu lumina la capatul carora se ridica mareata poarta de fildes…poarta ce pazeste tinutul adierii de viata ce mangaie blajin aripele fapturilor cu margaritarele ce lucesc cu aceeasi splendoare in razele iesite din pamantul gradinii ca si in razele iesite din flacara iubirii ei. Lasandu-ma plmibat de adierea iubirii ei…ma inalt deasupra ceea ce imi era dat sa fiu, captivului. Asa imi amintesc de casa…asa imi amintesc cine sunt de fapt. Zburand spre sursa luminii, spre iubirea ei, eu iubesc.