Ecluza a
infinitului, încerc sa te desfac.
Imagini
abisale, demult apuse.
Citesc si
retrăiesc, citesc si te vad.
Citesc si
mă vezi.
Versuri demult apuse
de pe buzele spuse;
cuvinte scrise din amintire,
din ceva ce a fost cândva trăirie.
S-a așternut un deceniu de tăcere.
Tot cantecul e ce ne leaga.
Ma uit la tine cu placere.
Ma uit si as vrea sa te vada.
Aflandu-ma intr-o conjunctura care mi-a impus recitirea poeziilor “Scrisoarea I” si “Luceafarul” de Eminescu, am avut o mica revelatie. Am observat un amanunt pe care nu l-am mai intalnit analizat in textele de critica. Daca l-ati mai gasit undeva, va rog sa-mi spuneti si sa ma credeti pe cuvant ca eu nu l-am citit.
Ambele poezii, in viziunea mea, ilustreaza foarte bine viciul in care cad marile genii......poate din cauza unor ipoteze care conduc la aceeasi concluzie sau poate din simplu orgoliu. Ajung la un moment dat sa-si conceapa propria fiinta ca tinzand spre divinitate. Multi analizeaza acest aspect al liricii eminesciene: sacrificiul omului de geniu in sensul renuntari la lumea simpla pentru un scop mai nobil si astfel instrainarea de elementele simple ale existentei care ne definesc ca fiind oameni sau simpla incapacitate a sufletului inaltat de a resimti sentimentele pamantesti, dar daca nu este un sacrificiu? Daca e un viciu? Fiind inzestrat cu un anumit potential si cu o dorinta de cunoastere, unuia nu-i poate fi de ajuns explicatia simpla pentru scopul personal in aceasta existenta care este descrisa in majoritatea invataturilor ca un test, o asteptare pentru viata vesnica de dupa si constransa de preacunoscuta porunca “crede si nu cerceta” (totul de aici pleaca, de la setea de adevar). Asadar, pornind intr-o adevarata odisee a cunoasterii, geniul poate gasi diverse explicatii pentru intrebarile universale care chinuie in general sufletul uman, mai mult sau mai putin relevante, dar nu face altceva decat sa ajunga la o alta credinta care, asemeni celei de la care a pornit frustrarea initiala, nu va fi altceva decat un refugiu al sufletului sau impotriva fricii de a nu cunuoaste. Aflat in ipostaza in care isi poate explica existenta fara a fi nevoit de a si-o raporta la o entitate suprema ca in cazul religiei, omul de geniu cade intr-o patima ingrozitoare: incepe sa-si perceapa propria fiinta ca fiind parte din divin, iar din momentul in care omul se considera zeu bineinteles ca raportarea sa la ceilalti muritori sau satisfacerea sufletului cu simple sentimente pamantesti nu mai au nicio relevanta, asadar aceasta rupere a omului de geniu de concret poate fi vazuta nu ca un sacrificiu personal, ci poate chiar ca o boala, un defect profesional daca vreti.
Toate astea ma duc cu gandul la “Faust” al lui Goethe pentru care pot personal sa argumentez doua viziuni diferite asupra finalului operei, dar una dintre ele este ca omul de geniu se poate mantui prin gasirea fericirii simple, absolute (ca gradinaritul), asadar trecand peste aceasta patima, dar totodata pastrandu-si genialitatea. Astfel se creeaza un alt tip al geniului, dar mai inalt: omul care tinde spre raspunsurile universale, dar se bucura cand isi priveste rasadurile.
