Inspiratie

Dulce si amara flacara ce-mi stai pe buze, lasa-ma din nou sa te suflu, nu te mai stinge. Lasa-ma sa te scriu, sa-ti dau chip. Din infernu-mi rasareai si ma lasai sa te spun. In raiu-mi stai ascunsa si ma lasi sa te pastrez. Veninu-ti setea imi stingea cand jarul sub limba il tineam, dar gustand din miere imi lipsesti. De aici din lumina, tu, strigat de ratacire, imi lipsesti!

Fericire

Este un concept destul de relativ.Uneori mi-as dori sa existe o reteta exacta, cu dozajul necesar atingerii unei stari perfecte de fericire.Cum asta e un lucru imposibil de atins, apar momente de regres, cand omul se intreaba “de ce sunt nefericit?”. Insa aceasta intrebare ascunde in ea virusul distrugerii complete.Daca ne vom intreba asa ceva, imediat vom dori sa aflam ce ne face fericiti.Aproape intotdeauna gasim ceva ce ne face mai fericiti decat suntem in acel moment.Si daca acel ceva e diferit de ceea ce traim, fie ne vom schimba brusc, fie devenim si mai nefericiti, conformandu-ne cu nefericirea in care traim.
Fericirea pledeaza pentru distrugerea oricarei suferinte.De aceea suntem indemnati sa inchidem toate necazurile in spatele unei cortine intunecate.Dar daca nu am suferi nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscand durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca inhibam toate durerile sufletesti pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut?

citeste de curiozitate!

Cati dintre voi au stat si s-au gandit la care e rolul fiecaruia in viata? Eu unu nu sunt de acord cu afirmatii de genu: asa ti-a fost sortit, nu ai ce face asta esti tu . De ce omul de rand se multumeste cu ce are si nu aspira la ceva mai maret ? De ce nu incearca sa se ridice din mocirla in care se afla si isi spune ca nu are ce face ca asta e realitatea ? Cand da de un obstacol renunta fara lupta si fuge ascunzandu-se in propria-i cochile mintindu-se ca mai mult nu se poate. Pentru cei ce nu stiu nimic nu este imposibil totul este posibil trebuie doar sa vrei sa fii dispus sa sacrifici ceva sa-ti doresti cu adevarat sa arati ca ai caracter si ca esti cineva nu o simpla umbra trecatoare spulberata de intunecimea ce o devoreaza treptat dar sigur. Ganditi-va la cuvintele de mai sus si sper sa am cu cine discuta macar prin comentarii, dar nu de genu ca ai greseli de ortografie si altele nu le bagati in seama sunt convins ca sunteti suficient de inteligenti sa intelegeti ce am vrut sa spun.

dupa doi ani....

dupa o bere(sau mai multe) in vesnica noastra crasma iata-ma ajuns acasa in fata monitorului cu vederea tulbure si cu gandurile in mii de locuri incercand cu niste prieteni sa reinviem ceea ce a fost odata o idee nascuta dintr-un impuls de om nebun si plin de frustrari care insa ar putea "mantui sufletele" unor tineri neintelesi. indemnu meu de "umbra ce trece prin viata" e sa dam cu totii frau liber gandurilor noastre si sa ne invitam toti cunoscutii sa participe la aceasta actiune de resuscitare a unei idei nebune dar in acelasi timp incredibila. acesta postare reprezinta un impuls ce sper sa aiba un raspuns pozitiv asupra cititorilor . ce pot spune, la filozofat fratilor ca timpu trece si nu se mai intoarce (nu va luati de greselile mele de scriere important e sa intelegeti mesajul si sa participati la actiunea noastra )

Viciu genial

Aflandu-ma intr-o conjunctura care mi-a impus recitirea poeziilor “Scrisoarea I” si “Luceafarul” de Eminescu, am avut o mica revelatie. Am observat un amanunt pe care nu l-am mai intalnit analizat in textele de critica. Daca l-ati mai gasit undeva, va rog sa-mi spuneti si sa ma credeti pe cuvant ca eu nu l-am citit.

Ambele poezii, in viziunea mea, ilustreaza foarte bine viciul in care cad marile genii......poate din cauza unor ipoteze care conduc la aceeasi concluzie sau poate din simplu orgoliu. Ajung la un moment dat sa-si conceapa propria fiinta ca tinzand spre divinitate. Multi analizeaza acest aspect al liricii eminesciene: sacrificiul omului de geniu in sensul renuntari la lumea simpla pentru un scop mai nobil si astfel instrainarea de elementele simple ale existentei care ne definesc ca fiind oameni sau simpla incapacitate a sufletului inaltat de a resimti sentimentele pamantesti, dar daca nu este un sacrificiu? Daca e un viciu? Fiind inzestrat cu un anumit potential si cu o dorinta de cunoastere, unuia nu-i poate fi de ajuns explicatia simpla pentru scopul personal in aceasta existenta care este descrisa in majoritatea invataturilor ca un test, o asteptare pentru viata vesnica de dupa si constransa de preacunoscuta porunca “crede si nu cerceta” (totul de aici pleaca, de la setea de adevar). Asadar, pornind intr-o adevarata odisee a cunoasterii, geniul poate gasi diverse explicatii pentru intrebarile universale care chinuie in general sufletul uman, mai mult sau mai putin relevante, dar nu face altceva decat sa ajunga la o alta credinta care, asemeni celei de la care a pornit frustrarea initiala, nu va fi altceva decat un refugiu al sufletului sau impotriva fricii de a nu cunuoaste. Aflat in ipostaza in care isi poate explica existenta fara a fi nevoit de a si-o raporta la o entitate suprema ca in cazul religiei, omul de geniu cade intr-o patima ingrozitoare: incepe sa-si perceapa propria fiinta ca fiind parte din divin, iar din momentul in care omul se considera zeu bineinteles ca raportarea sa la ceilalti muritori sau satisfacerea sufletului cu simple sentimente pamantesti nu mai au nicio relevanta, asadar aceasta rupere a omului de geniu de concret poate fi vazuta nu ca un sacrificiu personal, ci poate chiar ca o boala, un defect profesional daca vreti.

Toate astea ma duc cu gandul la “Faust” al lui Goethe pentru care pot personal sa argumentez doua viziuni diferite asupra finalului operei, dar una dintre ele este ca omul de geniu se poate mantui prin gasirea fericirii simple, absolute (ca gradinaritul), asadar trecand peste aceasta patima, dar totodata pastrandu-si genialitatea. Astfel se creeaza un alt tip al geniului, dar mai inalt: omul care tinde spre raspunsurile universale, dar se bucura cand isi priveste rasadurile.

http://enafalinad.blogspot.com/

http://enafalinad.blogspot.com/

Ganduri... ENAFALINAD

Se gandea ce mama masii o fi iubirea asta de vorbeste toatalumea de ea..."O fi asa cum zic unii ca e sinonima suferintei,sau e drumul spre divin?Sau poate ca...Nu,nu poate fi!". Si totusi gandul persita:"O fi suferinta drumul catre divin?O fi D. atat de parsiv incat sa sinonimizeze suferinta cu iubirea?".Astfel de ganduri il macina de cand mintea ii este lucida,de cand muzica i se pare doar sunet si de cand tigarile si alcoolul nu i mai satisfac sangele murdarit deja de ele... ."Oare,o fi femeia doar un portal spre iubire sau e femeia insasi iubirea?". Ramane nedumerit privind negrul de pe ploeape si stelutele ce se plimba parca dupa algoritmul batailor inimii...

Omului pe care il iubesc nebuneste,

Sa te rogceva, daca ai vrea, domnule X, sa nu ma lasi vreodata. Sa ma certi, sa ma bati, sa mi spargi farfurii, sa mi rupi ciorapi, sa mi spui ca sunt urata, sa mi spui ca nu stiu sa fac nimic, dar atat te as ruga, sa nu ma alungi!Si daca ai mai vrea, sa ma iubesti,macar in jumatate cat te iubesc eu, caci ti as da,simplu,tot!
Te as mai ruga sa ma dojenesti ca nu ma acopar, sa ma certi cand nu ma imbrac suficient de gros, ca ma alint ca o cadana, sa nu le permiti altora sa se atinga nici cu privirea.Oricum,nici nu ai putea altfel, cand mainile tale ma ard, cand noi nu suntem ca ei, cand noi ne apropiem si ne indepartam la intesitati pe care ei nu le cunosc. Cand noi suntem asa bolnavi...
Doar sa mi spui,domnule, ca ma vrei, si as fugi cu tine in Siberia,la cabana din padure cu cei doi catei.Si sa nu te mai indoiesti vreodata! Nu as renunta la nimic in lume la toate lucrurile pe care ti le zic. Si stii de ce? Pentru ca eu nu voi mai putea iubi atat, la fel cum nici tu. Ramanem suspendati cu firul dintre noi. In timp ce ghemul se desira in jos ,aceeasi ata ne tine inca.
PS: Pentru mine, o eternitate e suficient. Si de cate ori mai uiti,citeste asta,caci eu cam atat de mult te voi mai iubi.

Doamna X

Amortire ENAFALINAD

Obosit,se aseaza in pat unde da de aceeasi perna...Un fulger de ganduri il strapunge.Nu le da atentie.Gaseste tigara aprinsa acum cateva minute,consumata in scrumiera.Paharul era si el gol,asa ca se multumeste cu o alta tigara.Fumeaza cu sete...Aceleasi ganduri ii dau tarcoale,insa refuza cu indarjire a le lasa sa l patrunda.Nu se gandeste decat la acea ultima picatura de whiskey ce o inghitisera atat de nerabdator sa si faca efectul.Mai vrea,dar parca i este prea bine...Linistea ce se aseza in sfarsit in sufletul sau il lasa sa adoarma...Tigara se stinge si ea odata cu el...

Momente ENAFALINAD

Intelegand ce se intampla intoarce ochii sfidator.Incearca sa si tina lacrimile sub pleaoape.Se uita pe geam si urmareste fulgii ce parca dansau pe ritmul melodiei sufletului sau.Sunete din exterior incercau sa i penetreze universul.Zadarnice staruinte.Zidurile lumii in care se afla fusesera construite de subconstient tocmai pentru a proteja frumosul din interior de aceste sunete distrugatoare.Tama ii disparu.Ramas au doar nostalgii intensificate de acel parsiv zambet si de acel ticalos narav pe care l ura atat de mult.Lacrimile ii curgeau nu din suferinta,ci din ura pentru sine si pentru acel exterior.Incerca totusi sa scoata ura din universul sau.Dorea doar puritate in el.
Scurta poposire in univers il umple cu energie.Pacat insa ca l va tine doar pana la urmatorul zambet,acelasi zambet parsiv...

Eu cu mine ENAFALINAD

Simtea puternic vibratiile melodiei...Plangea...Se gandea ca poate,poate nu e bine...Simtea patura de tristete cu care era invelit de ceva vreme...Inca plangea...Nimicnicia sentimentelor de vinovatie il apasau aproape pana la durere fizica.Nici macar simitrea lor nu l trezea din frenezia nostalgiei in care alunecasera usor-usor.Amintiri neclare ii amplificasera plansul pana la un bocet naucit de perna.Pana si perna ii aducea aminte...Acele dungi ce parca au fost odata de mult mangaiate de alte lacrimi,lacrimi planse de fericire,poate chiar extaz! Simtea acum,la sfarsitul melodiei, o dorinta disperata de a scapa de acele amintiri care parca i taiau sufletul.Intinde mana si gaseste pachetul de tigari si sticla de vodka lasate de dimineata.Isi aprinde o tigara si o lasa sa arda singura in coltul gurii...

Agoniile somnului

Taci!taci micuto…micuta mea…taci te rog !!...
I se parea un fulg..sau poate un ceva amorf,micut,fragil in palma sa aspra in care s-ar fi putut ghici cumpenele trecutului …implora naucit tacerea,linistea mortuara in care se cufunda acum cateva clipe…scancete, tipete cavernale,zbuciumari agonice transpuse in sunete ii impanzeau mintea innegurata..ar fi vrut sa judece,poate ar fi vrut sa deschida ochii,s-o vada mai bine…dar totul fusese atat de scurt(si naucitor deopotriva)incat fetusul se descompuse in abur de indata.Raceala aceea precum lama unui cutit ii penetra pana si viscerele,tacerea ,aburul ii dadeau impresia de cavou.Ar fi vrut sa se faca una cu pamantul si sa ingroape totodata si acele amintiri ce ii bantuisera rationamentele vreme de cateva clipe.
Se trezi si nu stia daca plange sau rade.Ochii scaparau scantei pe cand mici margaritare se iveau siruri.Fericit ?!ca evadase din acel peisaj ?nici el nu stia..apuca primul lucru ce-i veni la indemana…sa simta,sa se asigure ca era acolo si nu in acel spatiu transcendent.Pipai bomboana de ciocolata invelita intr-o hartie stravezie..isi aminti..primise o cutie de bomboane si vin ieri ,de la un prieten.Indrazni sa deschida ochii..dar nu vedea…descifra doar niste simboluri de pe hartie :Casandra…casandra..sandra..andra..murmura ceva apoi lesina.

Suflete

Agonic,ele aşteapta fierbinţi, albe şi spiralate, lîncezind intr-o voluptate tristă şi nesfîrşită. In acea seducţie a infinitului, expresia disperării işi găseşte povara intr-un vîrtej abisal.
Cînd exuberanţa, vidul si depresia devin comune corpurile se dilată precum lungi umbre grăitoare. Sufletul se unduieşte adumbrit si leneş ca niste pîlpîiri de noapte catifelîndu-se intr-o pîrghie a decadenţei. Iubirea se purifică şi obsedant, carnea tremură in extaz, cînd nu mai e o piedică, ci o negură de sclipiri lăuntrice. Curge de fluidităţi insesizabile, de fapt te afunzi in moleşeala,in fiori umezi şi calzi. Dincolo de entuziasmul necunoscutului, iţi atingi creierul cu mîna.
Indata ce-i piere farmecul, rămîne searbădă, ca o regina detronată. Fierbinte, năucită şi rumenă, gîngureşte ceva. "Adică are să-mi arate ea mie.", gandi el, in timp ce trupul zvîcnea in spasme, ca cel al unei feline intărîtate, capabile sa il subjuge. Rigid, tăcut si apăsat,el ii cunoaşte trupul intr-o fascinaţie lăuntrică, nebunească. Cu toata inverşunarea împotrivirii, ca o căprioara blîndă, înjunghiată pana la minunea imbrăţişării.

"Tomar ki mane acche? Yadi thake, tahale ki kshama karte paro?"