Daca Kant nu e ubi sunt oile?

Determinaţiile staţionare sau gata semnificate, o superioară melancolie, tristeţea de după victorie, accedia, neîncrederea în sine, resemnarea – totuşi activă – sau sentimentul plictisului şi al mutilării prin absolut, îmi sunt nedezveliţii amici. Nu se poate ieşi ca om de aici şi totuşi nici nu se mai poate staţiona. Zidul îmi este în faţă şi am două alternative: ori plâng lângă piatra lui ca poporul lui Israel, ori încerc să merg mai departe, cu zid cu tot. Ochiul mi-l simt castrat de întunericul aşteptării, dar refuz să îl închid. Existenţa pare doar voinţă de putere. Sunt sfâşiat de existenţialism, atomism sau nominalism, de Avicenna sau Averroes, de Nietzsche sau Şestov, truveri sau trubaduri, goliarzi sau pitagoreici, nihilişti ori pudici, Adorno sau Kant, Strindberg sau Brecht, Nikolas ori Skule, qu'est qu'on dit sau qu'est qu'on fait, basme cu trilu-liru ori invectivele Magistrului din Cajvana, Occam fugărit de Charles d'Orleans, Libera cu universalii pe post de mămăligă. 3 x P = X, oricare ar fi X = nervii mei de intolerabil în ale răbdării. Silogisme mai vechi decât grădina lui Epicur ori gândul cel din urmă al lui Vico mă capsează vesele cu o logică mai profană decât latina din Carmina Burana. Sunt năpădit de teancuri de gândiri şi fiinţări, din timpul psihoticului de Moise, trecând prin misele şi motetele lui Josquin des Pres, prin "Sărăcia" lui Rutebeuf şi până în zilele lui Moshe Idel. Speranţa într-un mâine mai bun va fi turtită de coperta dublă a catedralei gotice din Canterbury. Mă tem să nu mă pierd într-un solipsism de second hand şi să fluier o viaţă întreagă psalmul 31 al lui David, regele poet. Sunt un Zarathustra care, după zece ani de singurătate, se întoarce în lume şi decepţie totală: nu se întâmplă nimic. Nu îi mai suport! Mi-e lehamite de fizionomia lor, mi-e greaţă de mirosul lor, de cuvintele lor bâlbâite, de lăudăroşenia lor, de schimonoseala lor. Omul a murit! Asta trebuia să scrie prinţul nihiliştilor: omul a murit!