Alt paradox

De-a lungul timpului, în societatea umana, nu proştii au fost respinşi, ci geniile reformiste. Este inerţia intelectuală o caracteristică a umanităţii? Dacă da, poate fi considerată o virtute sau un defect?

Ne pierdem in orizonturi...ENAFALINAD

Ma doare cand aud tinerii ce si fac planuri de genul pentru Craciun: "Are o amica canapea in Koma.Abia astept!!".Chiar ma doare faptul ca valul asta "fierbinte" de occidentalizare afecteaza atat de mult tinerii romani. Unde sunt iernile cu zapada cu colindatori si uratori ce sa strabata satele in lung si n lat pentru 2 colaci tari ca piatra si 10 nuci seci din povestirile lui Creanga??Unde mama naibii e acel spirit copilaresc dar atat de necesar din voi bai oameni buni?Chiar preferati o Koma in loc sa stati la un vin fiert,infrigurati de gerul de pe drumul inapoi spre casa,in jurul bradului si sa asteptati curiosi sa vedeti ce apare sub brad cand mergei sa va realimentati cana?Chiar preferati o duduiala in loc de un Stefan Hrusca?Macar de Craciun,va rog,cautati in adancuri poate gasiti ceva din ceea ce a fost odata!

Paradox

Intr-o lume bazata pe cauze si consecinte traim fara sa stim de ce.

Stiu ca nu stiu nimic, si nici macar asta nu stiu

De la nastere si pana murim descoperim tot mai mult despre noi si cu aceasta descoperire ne adancim si mai mult in necunoastere, neexistand nici un moment in care sa-ti atribui o definitie definitorie si nici altul in care nedumeririle sau fascinatia unei reactii nemaintalnite sa se fi sfarsit. In acelasi mod, forta cunoasterii ne indeamna sa cercetam exteriorul si sa deschidem ochii. Si aflam ceva pana la urma? De cate ori nu simtim caldura si agitatia unei revelari "importante" ca mai apoi in spatele premiului sa se afle alte usi care nu se sfarsesc niciodata. Cu alte cuvinte nu stim nimic nici despre propria persoana nici despre lumea inconjuratoare. Si totusi, ce folos ar fi in toate aceste iluzii? Pentru ce ne zbatem, decadem si tot asa? Pornire animalica si nimic mai mult... Vointa, orgoliul - da!, dar si acestea slabesc la un moment dat. Visul este frumos si asa va ramane intotdeauna. A visa este acelasi lucru cu a crea o alta dimensiune si de aici vin ideile care ne calauzesc spre a afla. Daca de cele mai multe ori visul este motivul descoperirii si al creatiei ce s-ar intampla daca vom putea reprezenta o lume in care stim totul? Mai avem de aflat intrebarile. Daca stim intrebarile stim totul, dar intrebari vor fi si atunci cand credem ca stim totul deci concluzia e evidenta. Si totusi poate asa e mai bine: "Cea mai frumoasa si mai profunda traire omeneasca este misterul." (Albert Einstein)

"Ma îndoiesc, deci cuget. Cuget, asadar exist." (Descartes)

Speriati de moarte...

Este indreptatita pastrarea pedepsei cu moartea sau renuntarea la aceasta metoda ar deschide drumul spre o lume mai civilizata?

Lumea este o comedie pentru cei care gandesc si o tragedie pentru cei care simt

Horace Walpole

Aberatie

- Fiule, tu crezi in Dumnezeu?
- Da, doar ca nu-mi place sa-L numesc asa. Numele acesta e plin de pacate.

Cautare

Pierdut in vai abisale, tanjind dupa o lumina surda, sorbind lacrimile unor bolovani grei si apasatori….ratacind, urmarind un sunet vag, o voce sugrumata ce o pot auzi in umbra tuturor celor ce nu le vad….scotocind prin vagauni, privind spre fundul unei balti de mercur….intins pe cioburi cu privirea inspre grota, repetand obsesiv aceleasi cuvinte: nu inteleg

Teoria Bateriei de la Masina

Cei care m-au auzit vorbind de nenumarate ori dupa un anume volum de vin cred ca stiu povestioara asta:D.
Vad ca majoritatea discutiilor pleaca de la problema asta: de ce suntem? De unde suntem? Ce ne-a dat startul in existenta? Cum a inceput sa existe materia? Mai multe moduri de a o spune, dar cam aceeasi chestie. Am sa va prezint o comparatie zic eu interesanta.
Ce-ar fi sa ne imaginam continuumul spatiu-timp ca o masina care nu merge decat cu fata. Bun. Masina merge datorita motorului. Motorul merge pe un principiu simplu: o pereche de cilindri (am sa presupun mai departe ca ar fi 2 ca sa simplific descrierea). In fiecare cilindru se afla cate un piston. In cilindru se introduce gaz care este fortat sa explodeze impingand pistonul in jos. Cand unul coboara, in paralel, celalalt urca, comprimand gazul, explodeaza, coboara al 2lea, urca primul, comprima, explodeaza, coboara primul urca al 2lea si tot asa. Cele doua pistoane sunt legate intre ele printr-un mecanism care permite transformarea acestei miscari liniare ale pistoanelor in miscare circulara si e acelasi lucru care le face sa comunice intre ele (cand unul e sus, celalalt e jos). Ma rog, asta pentru cei care nu stiu cum functioneaza un motor, pentru cei care stiu, scuzati-mi explicatia primitiva. Asa. Daca ne-am imaginat masina care nu merge decat inainte ca fiind continuumul spatiu-timp, motorul care face aceasta masina sa se miste este existenta. Existenta functioneaza pe o corelatie, un mecanism care este viata. Dupa ce aceasta este pusa in miscare, un cilindru depinde de celalalt, intrand intr-un cerc vicios si muncind fiecare pentru celalalt. Treaba merge inainte odata ce a mers o data. Intrebarea “de ce existam?” se coreleaza aici cu “ce anume face sa aiba loc prima miscare?”. Ce anume face ca atunci cand pistoanele stau pe loc, ele sa inceapa sa se miste (stim ca din moment ce unul se misca il va determina pe celalalt care il va determina la randul lui pe primul si tot asa)? La masina e simplu: bateria. Prima miscare este generata electric de catre baterie. Singurul rol al acesteia: de a porni motorul. Entitatii acesteia asemanata ciudat aici cu bateria de la masina, diferitele religii ii dau diferite nume: Cronos, Odin, Zamolxis, Dumnezeu etc. In mare se refera la aceeasi treaba: entitatea inexplicabila stiintific la momentul actual care a dat startul unui mecanism atat de genial care este viata. Dar stiinta evolueaza dramatic. In momentul actual s-a ajuns sa se opereze cu numere care putem spune ca nu exista deoarece nu au niciun fel de asociere practica pentru a se studia diferite fenomene in spatii cu multiple dimensiuni. Credinta in momentul actual explica ceea ce nu poate stiinta, dar lasandu-i timpul necesar, parerea mea e ca sunt mistere care vor fi elucidate. Problema mai interesanta o constituie urmatoarea intrebare: “ar fi civilizatia pregatita sa manipuleze atata cunoastere?”. De aici se dezvolta o intreaga alta serie de teorii…ne va duce asta la autodistrugere lasand pe cei care ne vor urma sa gaseasca aceleasi raspunsuri care vor duce inevitabil la aceeasi autodistrugere? Sunt descoperite deja cai care duc la adevarul pur, dar sunt protejate pentru ca se constientizeaza pericolul de decimare a civilizatiei ale acestor cunostinte?
Asta-i dubioasa mea “Teorie a bateriei de la masina”

Autosuficiența

Nu avem nevoie de eroi. Nu avem nevoie de martiri. Nu avem nevoie nici măcar de reprezentanţi în faţa eternităţii. Protestele noastre, ancorate nătâng într-un mal nisipos, nu au nevoie de nimeni pentru a-şi declama inutilitatea. I-am ucis cu mândrie şi simţ civic pe toţi cei care au avut îndrăzneala să se ridice pe piscurile, atât de blamate, ale dării de seamă. Forfoteala aceasta a haosului mocirlos în care ne bălăcim ne este suficientă. Nu vrem mai mult. Nu avem nevoie de mai mult. Ignoranţi, sceptici şi plini de un pragmatism idiot, de ocnaş, suntem de ajuns nouă înşine. Asasinăm, fără vreun strop de ezitare, tot ce înseamnă, în reprezentarea noastră, altceva decât noi. Îi lovim cu pietre sau le înfingem adânc pumnale ascuţite atunci când se află pe treptele cutezanţei. Preamărim de veacuri doar idoli sculptaţi în piatră şi puşlamale mirosind a tămâie. Ne şade atât de bine în haina ignoranţei blânde! Cât de estetice sunt scârba şi pizma! Nu avem nevoie de eroi: în opinia noastră Caesar s-a sinucis!

Te plimbi cu barcuta in mijlocul oceanului - stiu ca este irational. De odata vezi o alta barca scufundandu-se, iar cele 6 persoane prezente la bord se arunca in apa. Capaciatea barcii tale nu permite transportarea tuturor oamenilor - cineva trebuie lasat in urma. Salvarea lor este in mainile tale. Cum alegi?

(Im)posibil

Spune inca odata acel cuvant odios care ma cutremura, fiind respins cu toata indarjirea de creierul meu care credea odata in puterea sa de nestavilit!
Acel cuvant care ne inconjoara precum un lant menit sa intemneze orice raza de speranta mai luminata decat normele existente, probate si verificate. Nu am nevoie de conventional. Ii urasc pe cei care mi-au patat credinta - dobandita cu multe sacrificii, o lupta acerba in care mi-au fost testate reactiile la loviturile nemiloase si nemeritate - si mi-au implantat un virus stapan pe sine care a fost suprimat, dar care este mai mult decat fericit sa faca un serviciu umanitatii ( cine se mai gandeste la succesul comun?!). Se hraneste din esec si ataca capacitatea de autoevaluare slabind-o considerabil. Loveste cand esti mai putin pregatit pentru a detine controlul absolut sau cand ii este pusa in pericol existenta - nu suporta o privire vizionara - si atunci strange lantul din toata puterea , inghitindu-te in cutia in care speranta este o gluma proasta.
Nu sunt miop si nu prezint vreo alta boala care sa va permita sa-mi omorati tot ce ar putea deveni extraordinar. Vreti, normal, sa ma protejati cu o lentila otravita care transforma orizontul intr-un continuu de evenimente usoare, cu o minima angajare, protejate intr-un invelis plastic fara substanta. "Speranta", un viitor mai bun, se afla si ele sub aceasta cortina intunecata care mai scapa din cand in cand si ceva neprevazut si de neinteles. Dar restul pot sta fara sa fie deranjate intr-o amorteala relaxanta, imbietoare. Poate am caracterizat prea frumos gandurile acestea moarte care cuprind totul intr-o ceata care nu permite o privire cat de tematoare spre viitor, ci se afunda in trecut - din care oricum nu se contureaza niciun lucru folosit ca un motor pentru depasirea conditiei actuale si stabilire menirii adevarate si implinirea puterii pe care o detinem.
In alte conditii poate ar fi fost altfel, dar suntem pana la genunchi in smoala. Asa merg lucrurile! Doamne, cat il urasc...
Nu, desigur ca nu functioneaza nimic corect in aceasta lume, dar sa nu indraznesti sa-mi pui bariere! Nu-mi ingropa capacitatea mea sub picioarele grele ale nereusitelor tale! Numai eu am dreptul sa ma impusc si numai eu sa ma salvez din prinsoare. Atunci se pare ca nu au nicio importanta bazaconiile astea pentru altcineva. M-am chinuit degeaba si nu reusesc sa misc nici macar o pietricica, dar vorbim dupa ce pun in miscare universul.
"Imposibil", un cuvant sublim!

Iubire

Iubesc si sunt iubit. Iubirea ei imi e raza, imi e lumina, imi e luceafar. Iubirea ei imi e ispita, imi e mantuitor. Iubirea ei imi e flacara, imi aduce lumina si dorinta de a vedea in camera asta de beton rece in care ma zbat sa stau in picioare, imi e zugraveala care ma face sa ma uit in celula asta si sa spun ca ma simt ca “acasa”. E caldura care ma domina acasa…e caldura care ma face sa vad griul simplu si rece al betonului care ma inconjoara un rosu aprins, ispititor si linistit. Iubirea ei face frigul care imi patrunde in oase sa fie o briza usoara de seara sub luna palida. Iubirea ei imi deschide ochii, ma inalta si-mi arata. Imi deschide trupul, ma lasa gol si neajutorat, dar ma lasa sa-mi ridic aripile sifonate sub presiunea materiei dezgustatoare ce-mi este sacul de carne in care sunt inchis. Ma elibereaza de blestem, de pedeapsa primordiala, ma descatuseaza, ma dezleaga, imi da drumul din sacul asta de reziduri ce-mi este trup si-mi lasa aripile libere…ma lasa sa zbor, sa ma inalt, sa “ma simt ca acasa”. Ca faptura ce am fost odinioara, sub razele calde si incitante ale iubirii ei, zbor spre vazduh, dornic sa stiu ce e dincolo de el, dornic sa ma inalt. Iubirea ei e lumina care imi arata calea, prisma prin care vad miticii munti de safir, cararile pavate cu lumina la capatul carora se ridica mareata poarta de fildes…poarta ce pazeste tinutul adierii de viata ce mangaie blajin aripele fapturilor cu margaritarele ce lucesc cu aceeasi splendoare in razele iesite din pamantul gradinii ca si in razele iesite din flacara iubirii ei. Lasandu-ma plmibat de adierea iubirii ei…ma inalt deasupra ceea ce imi era dat sa fiu, captivului. Asa imi amintesc de casa…asa imi amintesc cine sunt de fapt. Zburand spre sursa luminii, spre iubirea ei, eu iubesc.