Vibratii perene ce imi zdruncina fiintarea; imi dezleaga inaltarea ori imi adancesc abisul, dependent sunt de ale voastre sufluri. Sursa de extaz ori catalizator al disperarii, ma leg de ale voastre unde si reusesc a zari in spatele pleoapelor. Armonioase oscilatii ale unor coloane de vazduh nesesizate de ratiune pun in miscare mecanisme lasate sa rugineasca in spatele usilor grele ale pragmatismului. Calator inaripat inchis intr-un sac de piele, iti intalnesc privirea. Cusca e deja prea stransa pentru a te mai zbate. Ai cazut intr-un somn adanc al asteptarii.....De ce trece timpul asa repede? Timpul trece repede atunci cand dormi si nu visezi, nu-i asa?
Cantecul iti ridica privirea pentru a mi-o intalni, pentru a-mi aduce aminte ca zaci acolo. Desi sufocat de spatiul in care esti captiv, imi zambesti si inteleg ca doar te odihnesti. Dornic de revedere, cantecul e o cheie.
vineri, 28 decembrie 2012
joi, 4 octombrie 2012
Kids
http://www.youtube.com/watch?v=fe4EK4HSPkI
...Ha! Şi tu, care credeai că o să fie doar o melodie care (să sperăm) o să-ţi dea de gândit. Şi citatul e al lui Nietzsche, nu al lui Mark Twain.
Îmi vine greu uneori să nu încep cu nişte concluzii, dar o să încerc să mă limitez la o mică poveste. Am avut o experienţă neobişnuită cândva, petrecând aproape o zi întreagă alături de un grup închegat, dar faţă de care eu eram străin. Şi puţine lucruri mă încântă mai mult decât ocazia de a observa, fără restrângeri, un sistem cu un dinamism deja format. Toate bune şi frumoase, până când, datorită proximităţii, majoritatea celor din grup îşi doreau să mergem la o biserică/catedrală. Eu am decis să îi aştept afară, şi nu mă aşteptam să conteze asta pentru nimeni. Drept urmare, mă trezesc abordat de unul din băieţi, un copil de clasa a 7-a, cred (nu folosesc termenul copil cu nici un sens peiorativ, dimpotrivă). "Tu cum de nu intri?" Eu având echivalentul unui roman când vine vorba de concepţii religioase, nu prea ştiam cum să-i explic ceva, dar mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele. "Tu nu crezi în Dumnezeu?", spune el după o scurtă pauză. "Nu...", fu răspunsul meu. Un răspuns adevărat în mare parte, dar cine sunt eu să îl provoc pe bietul băiat la o asemenea discuţie profundă si potenţial răsturnătoare de direcţie în viaţă? "Păi atunci în ce crezi?" În caz că nu mă fac înţeles, chiar mi-ar fi plăcut să port o asemenea discuţie, dar simţeam tare delicată situaţia. "Trebuie să crezi în ceva." Şi atunci mi-a zis: "Eu cred că dacă nu crezi în nimic, nu exişti."
Nu am avut asemenea discuţii cu prea mulţi elevi de clasa a 7-a. Ce mai, nici cu elevi de liceu nu prea. Dar acest copil m-a pus foarte mult pe gânduri, nu că mi-ar fi schimbat opiniile sau credinţele (ce ironică poveste v-aş fi prezentat atunci), dar pentru că avea o atitudine unică, atât faţă de exterior, cât şi în cum gândea lucrurile.
"Unde îi ascundeţi, mă, pe ăştia mici care gândesc?"
...Ha! Şi tu, care credeai că o să fie doar o melodie care (să sperăm) o să-ţi dea de gândit. Şi citatul e al lui Nietzsche, nu al lui Mark Twain.
Îmi vine greu uneori să nu încep cu nişte concluzii, dar o să încerc să mă limitez la o mică poveste. Am avut o experienţă neobişnuită cândva, petrecând aproape o zi întreagă alături de un grup închegat, dar faţă de care eu eram străin. Şi puţine lucruri mă încântă mai mult decât ocazia de a observa, fără restrângeri, un sistem cu un dinamism deja format. Toate bune şi frumoase, până când, datorită proximităţii, majoritatea celor din grup îşi doreau să mergem la o biserică/catedrală. Eu am decis să îi aştept afară, şi nu mă aşteptam să conteze asta pentru nimeni. Drept urmare, mă trezesc abordat de unul din băieţi, un copil de clasa a 7-a, cred (nu folosesc termenul copil cu nici un sens peiorativ, dimpotrivă). "Tu cum de nu intri?" Eu având echivalentul unui roman când vine vorba de concepţii religioase, nu prea ştiam cum să-i explic ceva, dar mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele. "Tu nu crezi în Dumnezeu?", spune el după o scurtă pauză. "Nu...", fu răspunsul meu. Un răspuns adevărat în mare parte, dar cine sunt eu să îl provoc pe bietul băiat la o asemenea discuţie profundă si potenţial răsturnătoare de direcţie în viaţă? "Păi atunci în ce crezi?" În caz că nu mă fac înţeles, chiar mi-ar fi plăcut să port o asemenea discuţie, dar simţeam tare delicată situaţia. "Trebuie să crezi în ceva." Şi atunci mi-a zis: "Eu cred că dacă nu crezi în nimic, nu exişti."
Nu am avut asemenea discuţii cu prea mulţi elevi de clasa a 7-a. Ce mai, nici cu elevi de liceu nu prea. Dar acest copil m-a pus foarte mult pe gânduri, nu că mi-ar fi schimbat opiniile sau credinţele (ce ironică poveste v-aş fi prezentat atunci), dar pentru că avea o atitudine unică, atât faţă de exterior, cât şi în cum gândea lucrurile.
"Unde îi ascundeţi, mă, pe ăştia mici care gândesc?"
marți, 2 octombrie 2012
Decizie
Tocmai am luat una. Ce contează că e după încă un an? Cândva, mi se cereau părerile si feedback, iar eu dezamăgeam fără nici o problemă; de astăzi, o să emit concluzii sau gânduri fără să-mi ceară nimeni. Pentru cine? Pentru voi. Pentru noi? Cine ştie. De fapt, mă mulţumeşte gândul că o să-mi las o amprentă digitală, chiar şi dacă nu o mai vede nimeni. Autocriticarea e foarte productivă, mi s-a spus, dar cred ca e nevoie de ceva variaţie. O să-mi citesc singur prostiile scrise, dar mereu dintr-o perspectivă nouă şi "fresh": o dată alcoolizat, o dată mahmur, de vreo două ori treaz... Mi-ar plăccea şi să văd că îi mai vine cuiva cheful să re-filosofeze. Că doar n-o fi o artă pierdută. Sau... poate?
Dragă blogule.
Dragă blogule.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)