Stiu ca nu stiu nimic, si nici macar asta nu stiu

De la nastere si pana murim descoperim tot mai mult despre noi si cu aceasta descoperire ne adancim si mai mult in necunoastere, neexistand nici un moment in care sa-ti atribui o definitie definitorie si nici altul in care nedumeririle sau fascinatia unei reactii nemaintalnite sa se fi sfarsit. In acelasi mod, forta cunoasterii ne indeamna sa cercetam exteriorul si sa deschidem ochii. Si aflam ceva pana la urma? De cate ori nu simtim caldura si agitatia unei revelari "importante" ca mai apoi in spatele premiului sa se afle alte usi care nu se sfarsesc niciodata. Cu alte cuvinte nu stim nimic nici despre propria persoana nici despre lumea inconjuratoare. Si totusi, ce folos ar fi in toate aceste iluzii? Pentru ce ne zbatem, decadem si tot asa? Pornire animalica si nimic mai mult... Vointa, orgoliul - da!, dar si acestea slabesc la un moment dat. Visul este frumos si asa va ramane intotdeauna. A visa este acelasi lucru cu a crea o alta dimensiune si de aici vin ideile care ne calauzesc spre a afla. Daca de cele mai multe ori visul este motivul descoperirii si al creatiei ce s-ar intampla daca vom putea reprezenta o lume in care stim totul? Mai avem de aflat intrebarile. Daca stim intrebarile stim totul, dar intrebari vor fi si atunci cand credem ca stim totul deci concluzia e evidenta. Si totusi poate asa e mai bine: "Cea mai frumoasa si mai profunda traire omeneasca este misterul." (Albert Einstein)

"Ma îndoiesc, deci cuget. Cuget, asadar exist." (Descartes)