Iubire

Iubesc si sunt iubit. Iubirea ei imi e raza, imi e lumina, imi e luceafar. Iubirea ei imi e ispita, imi e mantuitor. Iubirea ei imi e flacara, imi aduce lumina si dorinta de a vedea in camera asta de beton rece in care ma zbat sa stau in picioare, imi e zugraveala care ma face sa ma uit in celula asta si sa spun ca ma simt ca “acasa”. E caldura care ma domina acasa…e caldura care ma face sa vad griul simplu si rece al betonului care ma inconjoara un rosu aprins, ispititor si linistit. Iubirea ei face frigul care imi patrunde in oase sa fie o briza usoara de seara sub luna palida. Iubirea ei imi deschide ochii, ma inalta si-mi arata. Imi deschide trupul, ma lasa gol si neajutorat, dar ma lasa sa-mi ridic aripile sifonate sub presiunea materiei dezgustatoare ce-mi este sacul de carne in care sunt inchis. Ma elibereaza de blestem, de pedeapsa primordiala, ma descatuseaza, ma dezleaga, imi da drumul din sacul asta de reziduri ce-mi este trup si-mi lasa aripile libere…ma lasa sa zbor, sa ma inalt, sa “ma simt ca acasa”. Ca faptura ce am fost odinioara, sub razele calde si incitante ale iubirii ei, zbor spre vazduh, dornic sa stiu ce e dincolo de el, dornic sa ma inalt. Iubirea ei e lumina care imi arata calea, prisma prin care vad miticii munti de safir, cararile pavate cu lumina la capatul carora se ridica mareata poarta de fildes…poarta ce pazeste tinutul adierii de viata ce mangaie blajin aripele fapturilor cu margaritarele ce lucesc cu aceeasi splendoare in razele iesite din pamantul gradinii ca si in razele iesite din flacara iubirii ei. Lasandu-ma plmibat de adierea iubirii ei…ma inalt deasupra ceea ce imi era dat sa fiu, captivului. Asa imi amintesc de casa…asa imi amintesc cine sunt de fapt. Zburand spre sursa luminii, spre iubirea ei, eu iubesc.