vineri, 28 decembrie 2012
Cantec
Cantecul iti ridica privirea pentru a mi-o intalni, pentru a-mi aduce aminte ca zaci acolo. Desi sufocat de spatiul in care esti captiv, imi zambesti si inteleg ca doar te odihnesti. Dornic de revedere, cantecul e o cheie.
joi, 4 octombrie 2012
Kids
...Ha! Şi tu, care credeai că o să fie doar o melodie care (să sperăm) o să-ţi dea de gândit. Şi citatul e al lui Nietzsche, nu al lui Mark Twain.
Îmi vine greu uneori să nu încep cu nişte concluzii, dar o să încerc să mă limitez la o mică poveste. Am avut o experienţă neobişnuită cândva, petrecând aproape o zi întreagă alături de un grup închegat, dar faţă de care eu eram străin. Şi puţine lucruri mă încântă mai mult decât ocazia de a observa, fără restrângeri, un sistem cu un dinamism deja format. Toate bune şi frumoase, până când, datorită proximităţii, majoritatea celor din grup îşi doreau să mergem la o biserică/catedrală. Eu am decis să îi aştept afară, şi nu mă aşteptam să conteze asta pentru nimeni. Drept urmare, mă trezesc abordat de unul din băieţi, un copil de clasa a 7-a, cred (nu folosesc termenul copil cu nici un sens peiorativ, dimpotrivă). "Tu cum de nu intri?" Eu având echivalentul unui roman când vine vorba de concepţii religioase, nu prea ştiam cum să-i explic ceva, dar mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele. "Tu nu crezi în Dumnezeu?", spune el după o scurtă pauză. "Nu...", fu răspunsul meu. Un răspuns adevărat în mare parte, dar cine sunt eu să îl provoc pe bietul băiat la o asemenea discuţie profundă si potenţial răsturnătoare de direcţie în viaţă? "Păi atunci în ce crezi?" În caz că nu mă fac înţeles, chiar mi-ar fi plăcut să port o asemenea discuţie, dar simţeam tare delicată situaţia. "Trebuie să crezi în ceva." Şi atunci mi-a zis: "Eu cred că dacă nu crezi în nimic, nu exişti."
Nu am avut asemenea discuţii cu prea mulţi elevi de clasa a 7-a. Ce mai, nici cu elevi de liceu nu prea. Dar acest copil m-a pus foarte mult pe gânduri, nu că mi-ar fi schimbat opiniile sau credinţele (ce ironică poveste v-aş fi prezentat atunci), dar pentru că avea o atitudine unică, atât faţă de exterior, cât şi în cum gândea lucrurile.
"Unde îi ascundeţi, mă, pe ăştia mici care gândesc?"
marți, 2 octombrie 2012
Decizie
Dragă blogule.
miercuri, 2 noiembrie 2011
Inspiratie
luni, 31 octombrie 2011
Fericire
Fericirea pledeaza pentru distrugerea oricarei suferinte.De aceea suntem indemnati sa inchidem toate necazurile in spatele unei cortine intunecate.Dar daca nu am suferi nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscand durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca inhibam toate durerile sufletesti pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut?
marți, 25 octombrie 2011
citeste de curiozitate!
luni, 24 octombrie 2011
dupa doi ani....
joi, 4 august 2011
Viciu genial
Aflandu-ma intr-o conjunctura care mi-a impus recitirea poeziilor “Scrisoarea I” si “Luceafarul” de Eminescu, am avut o mica revelatie. Am observat un amanunt pe care nu l-am mai intalnit analizat in textele de critica. Daca l-ati mai gasit undeva, va rog sa-mi spuneti si sa ma credeti pe cuvant ca eu nu l-am citit.
Ambele poezii, in viziunea mea, ilustreaza foarte bine viciul in care cad marile genii......poate din cauza unor ipoteze care conduc la aceeasi concluzie sau poate din simplu orgoliu. Ajung la un moment dat sa-si conceapa propria fiinta ca tinzand spre divinitate. Multi analizeaza acest aspect al liricii eminesciene: sacrificiul omului de geniu in sensul renuntari la lumea simpla pentru un scop mai nobil si astfel instrainarea de elementele simple ale existentei care ne definesc ca fiind oameni sau simpla incapacitate a sufletului inaltat de a resimti sentimentele pamantesti, dar daca nu este un sacrificiu? Daca e un viciu? Fiind inzestrat cu un anumit potential si cu o dorinta de cunoastere, unuia nu-i poate fi de ajuns explicatia simpla pentru scopul personal in aceasta existenta care este descrisa in majoritatea invataturilor ca un test, o asteptare pentru viata vesnica de dupa si constransa de preacunoscuta porunca “crede si nu cerceta” (totul de aici pleaca, de la setea de adevar). Asadar, pornind intr-o adevarata odisee a cunoasterii, geniul poate gasi diverse explicatii pentru intrebarile universale care chinuie in general sufletul uman, mai mult sau mai putin relevante, dar nu face altceva decat sa ajunga la o alta credinta care, asemeni celei de la care a pornit frustrarea initiala, nu va fi altceva decat un refugiu al sufletului sau impotriva fricii de a nu cunuoaste. Aflat in ipostaza in care isi poate explica existenta fara a fi nevoit de a si-o raporta la o entitate suprema ca in cazul religiei, omul de geniu cade intr-o patima ingrozitoare: incepe sa-si perceapa propria fiinta ca fiind parte din divin, iar din momentul in care omul se considera zeu bineinteles ca raportarea sa la ceilalti muritori sau satisfacerea sufletului cu simple sentimente pamantesti nu mai au nicio relevanta, asadar aceasta rupere a omului de geniu de concret poate fi vazuta nu ca un sacrificiu personal, ci poate chiar ca o boala, un defect profesional daca vreti.
Toate astea ma duc cu gandul la “Faust” al lui Goethe pentru care pot personal sa argumentez doua viziuni diferite asupra finalului operei, dar una dintre ele este ca omul de geniu se poate mantui prin gasirea fericirii simple, absolute (ca gradinaritul), asadar trecand peste aceasta patima, dar totodata pastrandu-si genialitatea. Astfel se creeaza un alt tip al geniului, dar mai inalt: omul care tinde spre raspunsurile universale, dar se bucura cand isi priveste rasadurile.