Cantec

Vibratii perene ce imi zdruncina fiintarea; imi dezleaga inaltarea ori imi adancesc abisul, dependent sunt de ale voastre sufluri. Sursa de extaz ori catalizator al disperarii, ma leg de ale voastre unde si reusesc a zari in spatele pleoapelor. Armonioase oscilatii ale unor coloane de vazduh nesesizate de ratiune pun in miscare mecanisme lasate sa rugineasca in spatele usilor grele ale pragmatismului. Calator inaripat inchis intr-un sac de piele, iti intalnesc privirea. Cusca e deja prea stransa pentru a te mai zbate. Ai cazut intr-un somn adanc al asteptarii.....De ce trece timpul asa repede? Timpul trece repede atunci cand dormi si nu visezi, nu-i asa?
 Cantecul iti ridica privirea pentru a mi-o intalni, pentru a-mi aduce aminte ca zaci acolo. Desi sufocat de spatiul in care esti captiv, imi zambesti si inteleg ca doar te odihnesti. Dornic de revedere, cantecul e o cheie.

Kids

http://www.youtube.com/watch?v=fe4EK4HSPkI




...Ha! Şi tu, care credeai că o să fie doar o melodie care (să sperăm) o să-ţi dea de gândit. Şi citatul e al lui Nietzsche, nu al lui Mark Twain.
Îmi vine greu uneori să nu încep cu nişte concluzii, dar o să încerc să mă limitez la o mică poveste. Am avut o experienţă neobişnuită cândva, petrecând aproape o zi întreagă alături de un grup închegat, dar faţă de care eu eram străin. Şi puţine lucruri mă încântă mai mult decât ocazia de a observa, fără restrângeri, un sistem cu un dinamism deja format. Toate bune şi frumoase, până când, datorită proximităţii, majoritatea celor din grup îşi doreau să mergem la o biserică/catedrală. Eu am decis să îi aştept afară, şi nu mă aşteptam să conteze asta pentru nimeni. Drept urmare, mă trezesc abordat de unul din băieţi, un copil de clasa a 7-a, cred (nu folosesc termenul copil cu nici un sens peiorativ, dimpotrivă). "Tu cum de nu intri?" Eu având echivalentul unui roman când vine vorba de concepţii religioase, nu prea ştiam cum să-i explic ceva, dar mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele. "Tu nu crezi în Dumnezeu?", spune el după o scurtă pauză. "Nu...", fu răspunsul meu. Un răspuns adevărat în mare parte, dar cine sunt eu să îl provoc pe bietul băiat la o asemenea discuţie profundă si potenţial răsturnătoare de direcţie în viaţă? "Păi atunci în ce crezi?" În caz că nu mă fac înţeles, chiar mi-ar fi plăcut să port o asemenea discuţie, dar simţeam tare delicată situaţia. "Trebuie să crezi în ceva." Şi atunci mi-a zis: "Eu cred că dacă nu crezi în nimic, nu exişti."

Nu am avut asemenea discuţii cu prea mulţi elevi de clasa a 7-a. Ce mai, nici cu elevi de liceu nu prea. Dar acest copil m-a pus foarte mult pe gânduri, nu că mi-ar fi schimbat opiniile sau credinţele (ce ironică poveste v-aş fi prezentat atunci), dar pentru că avea o atitudine unică, atât faţă de exterior, cât şi în cum gândea lucrurile.

"Unde îi ascundeţi, mă, pe ăştia mici care gândesc?"

Decizie

Tocmai am luat una. Ce contează că e după încă un an? Cândva, mi se cereau părerile si feedback, iar eu dezamăgeam fără nici o problemă; de astăzi, o să emit concluzii sau gânduri fără să-mi ceară nimeni. Pentru cine? Pentru voi. Pentru noi? Cine ştie. De fapt, mă mulţumeşte gândul că o să-mi las o amprentă digitală, chiar şi dacă nu o mai vede nimeni. Autocriticarea e foarte productivă, mi s-a spus, dar cred ca e nevoie de ceva variaţie. O să-mi citesc singur prostiile scrise, dar mereu dintr-o perspectivă nouă şi "fresh": o dată alcoolizat, o dată mahmur, de vreo două ori treaz... Mi-ar plăccea şi să văd că îi mai vine cuiva cheful să re-filosofeze. Că doar n-o fi o artă pierdută. Sau... poate?

Dragă blogule.

Inspiratie

Dulce si amara flacara ce-mi stai pe buze, lasa-ma din nou sa te suflu, nu te mai stinge. Lasa-ma sa te scriu, sa-ti dau chip. Din infernu-mi rasareai si ma lasai sa te spun. In raiu-mi stai ascunsa si ma lasi sa te pastrez. Veninu-ti setea imi stingea cand jarul sub limba il tineam, dar gustand din miere imi lipsesti. De aici din lumina, tu, strigat de ratacire, imi lipsesti!

Fericire

Este un concept destul de relativ.Uneori mi-as dori sa existe o reteta exacta, cu dozajul necesar atingerii unei stari perfecte de fericire.Cum asta e un lucru imposibil de atins, apar momente de regres, cand omul se intreaba “de ce sunt nefericit?”. Insa aceasta intrebare ascunde in ea virusul distrugerii complete.Daca ne vom intreba asa ceva, imediat vom dori sa aflam ce ne face fericiti.Aproape intotdeauna gasim ceva ce ne face mai fericiti decat suntem in acel moment.Si daca acel ceva e diferit de ceea ce traim, fie ne vom schimba brusc, fie devenim si mai nefericiti, conformandu-ne cu nefericirea in care traim.
Fericirea pledeaza pentru distrugerea oricarei suferinte.De aceea suntem indemnati sa inchidem toate necazurile in spatele unei cortine intunecate.Dar daca nu am suferi nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscand durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca inhibam toate durerile sufletesti pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut?

citeste de curiozitate!

Cati dintre voi au stat si s-au gandit la care e rolul fiecaruia in viata? Eu unu nu sunt de acord cu afirmatii de genu: asa ti-a fost sortit, nu ai ce face asta esti tu . De ce omul de rand se multumeste cu ce are si nu aspira la ceva mai maret ? De ce nu incearca sa se ridice din mocirla in care se afla si isi spune ca nu are ce face ca asta e realitatea ? Cand da de un obstacol renunta fara lupta si fuge ascunzandu-se in propria-i cochile mintindu-se ca mai mult nu se poate. Pentru cei ce nu stiu nimic nu este imposibil totul este posibil trebuie doar sa vrei sa fii dispus sa sacrifici ceva sa-ti doresti cu adevarat sa arati ca ai caracter si ca esti cineva nu o simpla umbra trecatoare spulberata de intunecimea ce o devoreaza treptat dar sigur. Ganditi-va la cuvintele de mai sus si sper sa am cu cine discuta macar prin comentarii, dar nu de genu ca ai greseli de ortografie si altele nu le bagati in seama sunt convins ca sunteti suficient de inteligenti sa intelegeti ce am vrut sa spun.

dupa doi ani....

dupa o bere(sau mai multe) in vesnica noastra crasma iata-ma ajuns acasa in fata monitorului cu vederea tulbure si cu gandurile in mii de locuri incercand cu niste prieteni sa reinviem ceea ce a fost odata o idee nascuta dintr-un impuls de om nebun si plin de frustrari care insa ar putea "mantui sufletele" unor tineri neintelesi. indemnu meu de "umbra ce trece prin viata" e sa dam cu totii frau liber gandurilor noastre si sa ne invitam toti cunoscutii sa participe la aceasta actiune de resuscitare a unei idei nebune dar in acelasi timp incredibila. acesta postare reprezinta un impuls ce sper sa aiba un raspuns pozitiv asupra cititorilor . ce pot spune, la filozofat fratilor ca timpu trece si nu se mai intoarce (nu va luati de greselile mele de scriere important e sa intelegeti mesajul si sa participati la actiunea noastra )

Viciu genial

Aflandu-ma intr-o conjunctura care mi-a impus recitirea poeziilor “Scrisoarea I” si “Luceafarul” de Eminescu, am avut o mica revelatie. Am observat un amanunt pe care nu l-am mai intalnit analizat in textele de critica. Daca l-ati mai gasit undeva, va rog sa-mi spuneti si sa ma credeti pe cuvant ca eu nu l-am citit.

Ambele poezii, in viziunea mea, ilustreaza foarte bine viciul in care cad marile genii......poate din cauza unor ipoteze care conduc la aceeasi concluzie sau poate din simplu orgoliu. Ajung la un moment dat sa-si conceapa propria fiinta ca tinzand spre divinitate. Multi analizeaza acest aspect al liricii eminesciene: sacrificiul omului de geniu in sensul renuntari la lumea simpla pentru un scop mai nobil si astfel instrainarea de elementele simple ale existentei care ne definesc ca fiind oameni sau simpla incapacitate a sufletului inaltat de a resimti sentimentele pamantesti, dar daca nu este un sacrificiu? Daca e un viciu? Fiind inzestrat cu un anumit potential si cu o dorinta de cunoastere, unuia nu-i poate fi de ajuns explicatia simpla pentru scopul personal in aceasta existenta care este descrisa in majoritatea invataturilor ca un test, o asteptare pentru viata vesnica de dupa si constransa de preacunoscuta porunca “crede si nu cerceta” (totul de aici pleaca, de la setea de adevar). Asadar, pornind intr-o adevarata odisee a cunoasterii, geniul poate gasi diverse explicatii pentru intrebarile universale care chinuie in general sufletul uman, mai mult sau mai putin relevante, dar nu face altceva decat sa ajunga la o alta credinta care, asemeni celei de la care a pornit frustrarea initiala, nu va fi altceva decat un refugiu al sufletului sau impotriva fricii de a nu cunuoaste. Aflat in ipostaza in care isi poate explica existenta fara a fi nevoit de a si-o raporta la o entitate suprema ca in cazul religiei, omul de geniu cade intr-o patima ingrozitoare: incepe sa-si perceapa propria fiinta ca fiind parte din divin, iar din momentul in care omul se considera zeu bineinteles ca raportarea sa la ceilalti muritori sau satisfacerea sufletului cu simple sentimente pamantesti nu mai au nicio relevanta, asadar aceasta rupere a omului de geniu de concret poate fi vazuta nu ca un sacrificiu personal, ci poate chiar ca o boala, un defect profesional daca vreti.

Toate astea ma duc cu gandul la “Faust” al lui Goethe pentru care pot personal sa argumentez doua viziuni diferite asupra finalului operei, dar una dintre ele este ca omul de geniu se poate mantui prin gasirea fericirii simple, absolute (ca gradinaritul), asadar trecand peste aceasta patima, dar totodata pastrandu-si genialitatea. Astfel se creeaza un alt tip al geniului, dar mai inalt: omul care tinde spre raspunsurile universale, dar se bucura cand isi priveste rasadurile.

http://enafalinad.blogspot.com/

http://enafalinad.blogspot.com/

Ganduri... ENAFALINAD

Se gandea ce mama masii o fi iubirea asta de vorbeste toatalumea de ea..."O fi asa cum zic unii ca e sinonima suferintei,sau e drumul spre divin?Sau poate ca...Nu,nu poate fi!". Si totusi gandul persita:"O fi suferinta drumul catre divin?O fi D. atat de parsiv incat sa sinonimizeze suferinta cu iubirea?".Astfel de ganduri il macina de cand mintea ii este lucida,de cand muzica i se pare doar sunet si de cand tigarile si alcoolul nu i mai satisfac sangele murdarit deja de ele... ."Oare,o fi femeia doar un portal spre iubire sau e femeia insasi iubirea?". Ramane nedumerit privind negrul de pe ploeape si stelutele ce se plimba parca dupa algoritmul batailor inimii...