http://www.youtube.com/watch?v=fe4EK4HSPkI
...Ha! Şi tu, care credeai că o să fie doar o melodie care (să sperăm) o să-ţi dea de gândit. Şi citatul e al lui Nietzsche, nu al lui Mark Twain.
Îmi vine greu uneori să nu încep cu nişte concluzii, dar o să încerc să mă limitez la o mică poveste. Am avut o experienţă neobişnuită cândva, petrecând aproape o zi întreagă alături de un grup închegat, dar faţă de care eu eram străin. Şi puţine lucruri mă încântă mai mult decât ocazia de a observa, fără restrângeri, un sistem cu un dinamism deja format. Toate bune şi frumoase, până când, datorită proximităţii, majoritatea celor din grup îşi doreau să mergem la o biserică/catedrală. Eu am decis să îi aştept afară, şi nu mă aşteptam să conteze asta pentru nimeni. Drept urmare, mă trezesc abordat de unul din băieţi, un copil de clasa a 7-a, cred (nu folosesc termenul copil cu nici un sens peiorativ, dimpotrivă). "Tu cum de nu intri?" Eu având echivalentul unui roman când vine vorba de concepţii religioase, nu prea ştiam cum să-i explic ceva, dar mă chinuiam să-mi găsesc cuvintele. "Tu nu crezi în Dumnezeu?", spune el după o scurtă pauză. "Nu...", fu răspunsul meu. Un răspuns adevărat în mare parte, dar cine sunt eu să îl provoc pe bietul băiat la o asemenea discuţie profundă si potenţial răsturnătoare de direcţie în viaţă? "Păi atunci în ce crezi?" În caz că nu mă fac înţeles, chiar mi-ar fi plăcut să port o asemenea discuţie, dar simţeam tare delicată situaţia. "Trebuie să crezi în ceva." Şi atunci mi-a zis: "Eu cred că dacă nu crezi în nimic, nu exişti."
Nu am avut asemenea discuţii cu prea mulţi elevi de clasa a 7-a. Ce mai, nici cu elevi de liceu nu prea. Dar acest copil m-a pus foarte mult pe gânduri, nu că mi-ar fi schimbat opiniile sau credinţele (ce ironică poveste v-aş fi prezentat atunci), dar pentru că avea o atitudine unică, atât faţă de exterior, cât şi în cum gândea lucrurile.
"Unde îi ascundeţi, mă, pe ăştia mici care gândesc?"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Ma declar, sincer, profund impresionat de abordarea problemei credintei astfel expusa de tanarul despre care povestesti. Chiar mi-a scos un zambet. Legat de raritatea acestor "mici care gandesc"....poate e legat si de confortul generat de societatea contemporana; prin prisma ideei cum ca gandirea este un exercitiu al mintii....minte care poate fi stimulata in prezent prin intermediul multor altor mijloace mult mai "la indemana". Poate in acest fel se scoate pur si simplu din natura omului ceva firesc lui ca fiintare....ratiunea de dragul ratiunii.
RăspundețiȘtergereInafara de acest aspect, altceva nu ma surprinde privitor la varsta autorului acestui concept. Apropierea relativa de o existenta primara nepoluata de cinismul si superficialitatea unei lumi a carei contaciozitate este direct proportionala cu directa expunere la aceasta permite mintii libere sa exploreze si sa ajunga la niste concepte filosofice (de stricta relativitate si credinta) mai apropiate de conditia spirituala autentica.
Și melodia, Unchiule?
ȘtergereContextual, pe mine mă surprinde. Colegii lui citeau reviste de tipul Popcorn, Bravo și ce mai există pe piață. Colegii mei, la vârsta aia, credeau cu tărie că lumea se va sfârși înainte de Crăciunul anului 2012 ,de vreo 3 ori chiar, pentru că vehiculau pe internet ”articole” despre mayași, inversarea polilor magnetici și a 10-a planetă. Aceste ”minți libere”, cum le numești, sunt raritatea.
Nu am zis ca nu sunt rare in societatea contemporana, ci am incercat sa deduc o explicatie pentru ca nu cred ca este in natura umana sa fie doar o raritate....explicatie ce seamana destul de mult cu ce spui tu, eu referindu-ma la ele doar ca alte ocupatii intelectuale.
RăspundețiȘtergereCe-i cu melodia?
Nici nu te-ai atins de ea. Ca și cum nu ar începe articolul cu melodia. Sau poate te lasă rece și nu o consideri demnă de luat în seamă?
ȘtergereNu știu de ce vorbești de ocupații intelectuale. Citirea unui tabloid sau statul pe chat într-o rețea socială nu sunt acte ce stimulează mintea.