Teoria Bateriei de la Masina

Cei care m-au auzit vorbind de nenumarate ori dupa un anume volum de vin cred ca stiu povestioara asta:D.
Vad ca majoritatea discutiilor pleaca de la problema asta: de ce suntem? De unde suntem? Ce ne-a dat startul in existenta? Cum a inceput sa existe materia? Mai multe moduri de a o spune, dar cam aceeasi chestie. Am sa va prezint o comparatie zic eu interesanta.
Ce-ar fi sa ne imaginam continuumul spatiu-timp ca o masina care nu merge decat cu fata. Bun. Masina merge datorita motorului. Motorul merge pe un principiu simplu: o pereche de cilindri (am sa presupun mai departe ca ar fi 2 ca sa simplific descrierea). In fiecare cilindru se afla cate un piston. In cilindru se introduce gaz care este fortat sa explodeze impingand pistonul in jos. Cand unul coboara, in paralel, celalalt urca, comprimand gazul, explodeaza, coboara al 2lea, urca primul, comprima, explodeaza, coboara primul urca al 2lea si tot asa. Cele doua pistoane sunt legate intre ele printr-un mecanism care permite transformarea acestei miscari liniare ale pistoanelor in miscare circulara si e acelasi lucru care le face sa comunice intre ele (cand unul e sus, celalalt e jos). Ma rog, asta pentru cei care nu stiu cum functioneaza un motor, pentru cei care stiu, scuzati-mi explicatia primitiva. Asa. Daca ne-am imaginat masina care nu merge decat inainte ca fiind continuumul spatiu-timp, motorul care face aceasta masina sa se miste este existenta. Existenta functioneaza pe o corelatie, un mecanism care este viata. Dupa ce aceasta este pusa in miscare, un cilindru depinde de celalalt, intrand intr-un cerc vicios si muncind fiecare pentru celalalt. Treaba merge inainte odata ce a mers o data. Intrebarea “de ce existam?” se coreleaza aici cu “ce anume face sa aiba loc prima miscare?”. Ce anume face ca atunci cand pistoanele stau pe loc, ele sa inceapa sa se miste (stim ca din moment ce unul se misca il va determina pe celalalt care il va determina la randul lui pe primul si tot asa)? La masina e simplu: bateria. Prima miscare este generata electric de catre baterie. Singurul rol al acesteia: de a porni motorul. Entitatii acesteia asemanata ciudat aici cu bateria de la masina, diferitele religii ii dau diferite nume: Cronos, Odin, Zamolxis, Dumnezeu etc. In mare se refera la aceeasi treaba: entitatea inexplicabila stiintific la momentul actual care a dat startul unui mecanism atat de genial care este viata. Dar stiinta evolueaza dramatic. In momentul actual s-a ajuns sa se opereze cu numere care putem spune ca nu exista deoarece nu au niciun fel de asociere practica pentru a se studia diferite fenomene in spatii cu multiple dimensiuni. Credinta in momentul actual explica ceea ce nu poate stiinta, dar lasandu-i timpul necesar, parerea mea e ca sunt mistere care vor fi elucidate. Problema mai interesanta o constituie urmatoarea intrebare: “ar fi civilizatia pregatita sa manipuleze atata cunoastere?”. De aici se dezvolta o intreaga alta serie de teorii…ne va duce asta la autodistrugere lasand pe cei care ne vor urma sa gaseasca aceleasi raspunsuri care vor duce inevitabil la aceeasi autodistrugere? Sunt descoperite deja cai care duc la adevarul pur, dar sunt protejate pentru ca se constientizeaza pericolul de decimare a civilizatiei ale acestor cunostinte?
Asta-i dubioasa mea “Teorie a bateriei de la masina”

Autosuficiența

Nu avem nevoie de eroi. Nu avem nevoie de martiri. Nu avem nevoie nici măcar de reprezentanţi în faţa eternităţii. Protestele noastre, ancorate nătâng într-un mal nisipos, nu au nevoie de nimeni pentru a-şi declama inutilitatea. I-am ucis cu mândrie şi simţ civic pe toţi cei care au avut îndrăzneala să se ridice pe piscurile, atât de blamate, ale dării de seamă. Forfoteala aceasta a haosului mocirlos în care ne bălăcim ne este suficientă. Nu vrem mai mult. Nu avem nevoie de mai mult. Ignoranţi, sceptici şi plini de un pragmatism idiot, de ocnaş, suntem de ajuns nouă înşine. Asasinăm, fără vreun strop de ezitare, tot ce înseamnă, în reprezentarea noastră, altceva decât noi. Îi lovim cu pietre sau le înfingem adânc pumnale ascuţite atunci când se află pe treptele cutezanţei. Preamărim de veacuri doar idoli sculptaţi în piatră şi puşlamale mirosind a tămâie. Ne şade atât de bine în haina ignoranţei blânde! Cât de estetice sunt scârba şi pizma! Nu avem nevoie de eroi: în opinia noastră Caesar s-a sinucis!

Te plimbi cu barcuta in mijlocul oceanului - stiu ca este irational. De odata vezi o alta barca scufundandu-se, iar cele 6 persoane prezente la bord se arunca in apa. Capaciatea barcii tale nu permite transportarea tuturor oamenilor - cineva trebuie lasat in urma. Salvarea lor este in mainile tale. Cum alegi?

(Im)posibil

Spune inca odata acel cuvant odios care ma cutremura, fiind respins cu toata indarjirea de creierul meu care credea odata in puterea sa de nestavilit!
Acel cuvant care ne inconjoara precum un lant menit sa intemneze orice raza de speranta mai luminata decat normele existente, probate si verificate. Nu am nevoie de conventional. Ii urasc pe cei care mi-au patat credinta - dobandita cu multe sacrificii, o lupta acerba in care mi-au fost testate reactiile la loviturile nemiloase si nemeritate - si mi-au implantat un virus stapan pe sine care a fost suprimat, dar care este mai mult decat fericit sa faca un serviciu umanitatii ( cine se mai gandeste la succesul comun?!). Se hraneste din esec si ataca capacitatea de autoevaluare slabind-o considerabil. Loveste cand esti mai putin pregatit pentru a detine controlul absolut sau cand ii este pusa in pericol existenta - nu suporta o privire vizionara - si atunci strange lantul din toata puterea , inghitindu-te in cutia in care speranta este o gluma proasta.
Nu sunt miop si nu prezint vreo alta boala care sa va permita sa-mi omorati tot ce ar putea deveni extraordinar. Vreti, normal, sa ma protejati cu o lentila otravita care transforma orizontul intr-un continuu de evenimente usoare, cu o minima angajare, protejate intr-un invelis plastic fara substanta. "Speranta", un viitor mai bun, se afla si ele sub aceasta cortina intunecata care mai scapa din cand in cand si ceva neprevazut si de neinteles. Dar restul pot sta fara sa fie deranjate intr-o amorteala relaxanta, imbietoare. Poate am caracterizat prea frumos gandurile acestea moarte care cuprind totul intr-o ceata care nu permite o privire cat de tematoare spre viitor, ci se afunda in trecut - din care oricum nu se contureaza niciun lucru folosit ca un motor pentru depasirea conditiei actuale si stabilire menirii adevarate si implinirea puterii pe care o detinem.
In alte conditii poate ar fi fost altfel, dar suntem pana la genunchi in smoala. Asa merg lucrurile! Doamne, cat il urasc...
Nu, desigur ca nu functioneaza nimic corect in aceasta lume, dar sa nu indraznesti sa-mi pui bariere! Nu-mi ingropa capacitatea mea sub picioarele grele ale nereusitelor tale! Numai eu am dreptul sa ma impusc si numai eu sa ma salvez din prinsoare. Atunci se pare ca nu au nicio importanta bazaconiile astea pentru altcineva. M-am chinuit degeaba si nu reusesc sa misc nici macar o pietricica, dar vorbim dupa ce pun in miscare universul.
"Imposibil", un cuvant sublim!

Iubire

Iubesc si sunt iubit. Iubirea ei imi e raza, imi e lumina, imi e luceafar. Iubirea ei imi e ispita, imi e mantuitor. Iubirea ei imi e flacara, imi aduce lumina si dorinta de a vedea in camera asta de beton rece in care ma zbat sa stau in picioare, imi e zugraveala care ma face sa ma uit in celula asta si sa spun ca ma simt ca “acasa”. E caldura care ma domina acasa…e caldura care ma face sa vad griul simplu si rece al betonului care ma inconjoara un rosu aprins, ispititor si linistit. Iubirea ei face frigul care imi patrunde in oase sa fie o briza usoara de seara sub luna palida. Iubirea ei imi deschide ochii, ma inalta si-mi arata. Imi deschide trupul, ma lasa gol si neajutorat, dar ma lasa sa-mi ridic aripile sifonate sub presiunea materiei dezgustatoare ce-mi este sacul de carne in care sunt inchis. Ma elibereaza de blestem, de pedeapsa primordiala, ma descatuseaza, ma dezleaga, imi da drumul din sacul asta de reziduri ce-mi este trup si-mi lasa aripile libere…ma lasa sa zbor, sa ma inalt, sa “ma simt ca acasa”. Ca faptura ce am fost odinioara, sub razele calde si incitante ale iubirii ei, zbor spre vazduh, dornic sa stiu ce e dincolo de el, dornic sa ma inalt. Iubirea ei e lumina care imi arata calea, prisma prin care vad miticii munti de safir, cararile pavate cu lumina la capatul carora se ridica mareata poarta de fildes…poarta ce pazeste tinutul adierii de viata ce mangaie blajin aripele fapturilor cu margaritarele ce lucesc cu aceeasi splendoare in razele iesite din pamantul gradinii ca si in razele iesite din flacara iubirii ei. Lasandu-ma plmibat de adierea iubirii ei…ma inalt deasupra ceea ce imi era dat sa fiu, captivului. Asa imi amintesc de casa…asa imi amintesc cine sunt de fapt. Zburand spre sursa luminii, spre iubirea ei, eu iubesc.

O biblioteca, un loc unde timpul capata o alta dimensiune, un spatiu ce gazduieste obiecte inerte, ce isi capata sensul doar in momentul cand sunt deschise. Lumile ascunse in ele se impletesc cu a nostra, personajele ce populeaza paginile cartilor devin modele sau oglinzi ale oamenilor, amintirile lor parte din amintirile noastre. Cand cineva intra intr-o biblioteca, el cauta de obicei ceva. O idee care sa-l inspire, o poveste care sa-l incante, o relatare istorica sau pur si simplu un loc de reculegere si sfarseste prin a se gasi pe el insusi. In spatele fiecarei carti exista un om, fiecare a fost gandita de cineva , caruia i-a trebuit poate o viata intreaga pentru a incredinta foii de hartie gandurile sale. Prin cartea rapita dinte suratele sale, ma conectez la trairile zamislitorului ei, stiind ca ele nu ma vor parasi niciodata, pentru ca intre carte si cititor exista o interactiune de lunga durata, devenind uneori chiar permanenta. Pentru cei mai multi dintre noi cartile constituie, de fapt, un necesar combustibil al vietii. Fiecare carte poarta cu sine dovada existentei creatorului ei si, in acelasi timp, dovada triumfului vesniciei asupra efemerului.

Frumusete ENAFALINAD

Linii si puncte ce se metamorfozeaza in forme elegante si suparator de sensibile.Aceasta unica sensibilitate strapunge,taie si ucide orice gand ortodox,ducand spre meleagurile perversitatilor.
Incepe cu mirificul celor doua puncte de pe cercul dumnezeiesc,puncte ce tradeaza tot timpul interiorul,puncte ce spun tot timpul adevarul facand uneori creatia sa planga.Acelasi cerc dumneziesc este mangaiat de dealuri rosioare parca prea greu de atins si de un munte care la o usoara atingere provoaca atata durere...
Cercul este parasit anevoios de stativul pentru sirurile nesfarsite de margaritare.Pana aici este frumoasa si creatia,diferenta este facuta de puternicul inexistent din mijloc,redat prin linii ce se curbeaza parca dupa conturul perfectiunii.Gemenii isi fac prezenta undeva prin Eden,hiperbolizand,dandu-i un aer mistic frumusetii.Campia sub care fructul o sa creasca seamana parca cu largul marii,sfarsindu-se undeva in marginile necunoscutului.
Desi orice sfarsit al frumosului creeaza pace si o oarecare tristete,de data asta acesta, sfarsitul multiplica senzatia placutului si a placerii prin frumoasele extensiuni.Fierbinti,moi,crude si iubite,stau si asteapta...

Alb sau negru?

Nu cred ca exista bine sau rau in stare pura. Nu pe Pamant. Oamenii nu pot fi in totalitate buni sau in totalitate rai, suntem un amestec de pacate si miracole. Dintr-o persoana ne putem face un dusman sau un prieten, totul depinde doar de partea pe care reusim sa o activam, daca trezim latura sa buna sau nu.

Puterea sentimentului

Animalul este treaz.Este inauntrul nostru, adanc infiripat si va ramane pana la ultima suflare. Ne este alaturi orice ar fi, daca dorim sau nu, il acceptam sau incercam sa-l stopam. El face parte din teritoriul de neatins al sufletului. Sentimentul, un simplu cuvant cu multe intelesuri. Nimic nu-i poate da o definitie , dar universul l-a creat si numai el il poate anihila. O arma indreptata spre noi sau spre exterior. Un atelier al creatiei sau al distrugerii. Tot ce atinge este insufletit sau adus la tacere. Un proces mai durabil si mai complex decat omul insusi. A captat puterea pe care natura in evolutia ei a strans-o. Aceasta putere a fost modificata prin intermediul unor procese care implica atitudinea omului fata de realitate. Sentimentul este un sac fara fund. Ca un aparat ajuns in varful piramidei, ce nu poate fi perfectionat, care masoara undele atat din interior cat si din exterior care apoi sunt transfigurate si redirectionate printr-o masina care nu are niciun scop, nicio legatura cu intelegerea omului. Ce ne-am face fara ea? Cine ar mai da o tinta vietii si ce ne-ar mai departaja de lumea robotica bazata pe legi stricte? Nu ea ne impinge de la spate din existenta pe care creierul nostru n-o poate pricepe? Este simplu si totusi complicat. Fara o interdependenta intre suflet si gandire fiinta noastra nu poate exista. Doua jumatati simetrice, dar care se contrazic aproape intotdeauna, una incercand sa o stapaneasca pe cealalta, un razboi fara sfarsit in care este pus la bataie omul. Un premiu ridicol. Au fost puse in acelasi loc forte opuse care pot conduce spre un echilibru feeric cu diferite sensuri si nivele. Nimeni nu gandeste si nici nu simte la fel ca celalalt, dar minunea unei idei insufletite de sentimente se poate manifesta la toti conducand spre o viata in care intelesul adevarat al universului n-i se deschide. Dar calea intunecata este si mai accesibila: sa nu actionam pe baza unor sentimente daunatoare. Atunci noi vom fi cuprinsi de o ceata din ce in ce mai densa care va strabate prin orice punem mana. Este o joaca cu focul in care inteligenta nu are nimic de spus. Cu totii am inceput prin a tine in mana un diamant privit cu ochi de orb. Vom ajunge sa traim doar cum vom vrea. Frumusetea este ca fericirea adevarata este aleasa in interiorul sufletului, neatins de influentele exterioare. Suntem ca un pictor care are ideea in cap, un creion si o foaie alba.
Cred ca toti avem la inceput o conceptie despre cum am vrea sa traim viata , oricat de bruta si neslefuita ar fi. Acest scop ia forma in majoritatea cazurilor cu timpul, dupa ce ne formam personalitatea si acumulam anumite experiente. Aceasta reflectie rezulta din dorinta de a fi fericiti, de a trai cat mai bine. Nu cred ca cineva si-ar dori contratriu, cel putin in primele etape ale existentei. Dar de putine ori ideea este dusa pana la capat in forma ei initiala pentru ca pe parcursul drumului liniar pe care am vrea sa-l urmam se interpun anumite variabile care conduc spre cu totul alt rezultat. Cred ca atunci cand spui ca esti implinit ai indeplinit o mare parte din ceea ce inseamna existenta pe acest pamant si cartea vietii este aproape de sfarsit. Important este sa nu schimbi semnificatia simpla a fericirii si sa o transformi intr-o iluzie care sa se interpuna cu cealalta extrema a sentimentelor. Cei care inteleg acest lucru si-l aplica corect ajung la ideal care are aceeasi semnificatie la baza pentru fiecare dintre ei indiferent de mijloacele folosite, bineinteles care apartin unor norme morale.
De multe ori ma intreb cum ar fi fost daca m-as fi nascut intr-un trib din Africa, Amazon sau din alta parte. Nu ar fi fost mai benefica o viata linistita (departe de gandurile dezastruase care ne macina in fiecare clipa) care sa faca importanta fiecare clipa, in care toti sunt uniti si au un rol care ajuta la consolidarea unui grup unitar, fara nicio conexiune cu lumea moderna? In aceasta picatura din ocean este mai presus binele tribului decat cel al individului, spre deosebire de ura si egoismul in care ne sufocam cu totii in aceasta dorinta de evolutie rapida din lumea de azi.

De acuma eu creez

“Saracule omulet cu aspiratii inalte. Stau aici sus si te privesc cu compasiune, ba chiar cu mila. Vad cum te chinui sa descoperi de ce te-am trimis acolo, cum te-am trimis acolo. Ba acuma chiar vad ca vrei sa ajungi la Mine si sa Ma dai jos de pe tronul Meu imens de unde stapanesc totul. Ma amuzi. Te chinui degeaba. Chiar nu vezi? Cu cat te chinui mai mult cu atat esti mai nefericit. Eu te-am trimis acolo sa ai grija de gradina Mea, sa te bucuri cand iti cade un mar in cap, sa te gandesti cum sa te adapostesti cand se aduna norii si tu ce faci? Vrei sa stii cum de a ajuns sa fie marul acolo? De ce a cazut spre pamant? De ce cade apa din cer? Asta-I problema ta? In loc sa respiri aer curat si sa te bucuri ca iti inunda plamanii tu te gandesti din ce e format acel aer si unde anume ajunge in plamani, de ce ajunge acolo si unde se duce mai departe? Saracutule, ma distrezi. Tot acolo vei sta…acelasi aer il vei respira, chiar daca stii de ce….acelasi soare se va ridica deasupra capului tau chiar dac stii de ce….aceeasi apa va cadea din cer chiar daca stii de ce. De ce vrei sa stii? Nu ai fi fost mai fericit daca nu stiai? Si nu te opresti aici….mergi cat mai departe. Stau si ma gandesc cum vei rezista daca vei gasi “cheia de argint”? Cum vei indura dezintegrarea materiala de dincolo de poarta ei? Iti vei dezlantui povara asta pe suflet….nu iti era mai bine ca un gradinar prost ce te-am facut Eu? Eh, nu pot decat sa Ma amuz.”
Sa inteleg ca asta gandeai cand eram acolo jos. Trebuia sa Te gandesti ca mai devreme sau mai tarziu tot ma voi infatisa la usa si-Ti voi cere socoteala.