Trandafir: petale si spini

In timpul liber imi place sa fiu prost. In timpul liber imi place sa inchid ochii inveninati si tulburati de idei si concepte complicate, odioase care imi incarca sistemul nervos si asa destul de fragil. Nu imi gasesc linistea in lumea asta imbibata de studii oculte, afirmatii socante si descoperiri stupefiante. Toate teoriile, conspiratiile, aspiratiile la noi si noi cuceriri in domenii stiintifice, spirituale imi incarca sufletul de o mazga vascoasa si grea…..imi pateaza constiinta, imi innegresc ochii. Ajung sa-mi pierd orice urma de pigment din ochi, ma uit la ei si nu-i mai pot patrunde nici chiar eu. Ce fac? Incep sa ma alterez sub presiunea celor care intra in mine. Cele carora imi dedic toata viata sa le descopar ajung sa ma pietrifice, sa-mi extirpeze orice gand ca in mine ar fi existat o flacara. Sa las focul din mine sa se stinga ar insemna sa incep sa privesc lumea de partea cealalta a unei camasi albe ale carei maneci sunt legate la spate. Nu pot sa las asta sa mi se intample. Asa ca-mi iau mici pauze…..imi iau mici vacante. In acest timp liber al meu, pentru a pune putine lemne pe foc, imi place sa fiu prost. Sa ma bucur ca rasare soarele, sa ma bucur ca mananc ultima bomboana din fundul unei cutii aratoase, sa simt gustul fulgilor de zapada care mi se aseaza pe limba dupa ore de stat cu gura cascata admirand un bec care clipeste fascinant, cand in galben, cand in albastru. Sa fiu iar un prost fericit. Lumea asta e captivanta si pana la urma, desi dezbatuta in numeroase discutii filozofice cu rezultate mai mult sau mai putin interesante, asta e drumul spre adevarata fericire: sa fii prost si sa te bucuri la nimic si la orice. Imi place sa fiu prost. Uneori ma las captivat atat de mult incat uit de scopul meu, dar mai devreme sau mai tarziu reprimesc chemarea interioara care imi aminteste ca drumul meu trebuie continuiat. Acum, cu torta-mi arzand ca in ziua cand m-am nascut, ochii-mi limpezindu-se cristalin si lucind de un verde acru, eterna mea dorinta de a patrunde cu un cutit in ceata si de a decupa forma unui soare peste spatiul asta fata de care fiecare farama din sufletul meu imi spune ca sunt strain ma impunge iar ca un taur demonic trimis sa ma impinga spre prapastiile Helheim-ului. Parasesc voluntar starea mentala de pura fericire. Constient de faptul ca incetul cu incetul ma vor stinge iar, imi pun iar intrebari, incep iar sa gandesc. De ce? Nu sunt masochist, ci asta-mi e chemarea. Sa-mi innegresc iar ochii cu ciudatele teorii si conspiratii, sa mi-i aprind apoi din nou lasandu-ma sa prostesc. Osciland intre extaz si agonie, acum incercand sa ilucidez misterul zilei de dupa Ragnarok, acus sufland peste o frunza ce cade pentru a vedea cum se roteste, traiesc in aceasta celula de ciment rece si gri, asteptand sa fiu eliberat si sa pot zbura din nou.