Fericire

Este un concept destul de relativ.Uneori mi-as dori sa existe o reteta exacta, cu dozajul necesar atingerii unei stari perfecte de fericire.Cum asta e un lucru imposibil de atins, apar momente de regres, cand omul se intreaba “de ce sunt nefericit?”. Insa aceasta intrebare ascunde in ea virusul distrugerii complete.Daca ne vom intreba asa ceva, imediat vom dori sa aflam ce ne face fericiti.Aproape intotdeauna gasim ceva ce ne face mai fericiti decat suntem in acel moment.Si daca acel ceva e diferit de ceea ce traim, fie ne vom schimba brusc, fie devenim si mai nefericiti, conformandu-ne cu nefericirea in care traim.
Fericirea pledeaza pentru distrugerea oricarei suferinte.De aceea suntem indemnati sa inchidem toate necazurile in spatele unei cortine intunecate.Dar daca nu am suferi nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscand durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca inhibam toate durerile sufletesti pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut?

citeste de curiozitate!

Cati dintre voi au stat si s-au gandit la care e rolul fiecaruia in viata? Eu unu nu sunt de acord cu afirmatii de genu: asa ti-a fost sortit, nu ai ce face asta esti tu . De ce omul de rand se multumeste cu ce are si nu aspira la ceva mai maret ? De ce nu incearca sa se ridice din mocirla in care se afla si isi spune ca nu are ce face ca asta e realitatea ? Cand da de un obstacol renunta fara lupta si fuge ascunzandu-se in propria-i cochile mintindu-se ca mai mult nu se poate. Pentru cei ce nu stiu nimic nu este imposibil totul este posibil trebuie doar sa vrei sa fii dispus sa sacrifici ceva sa-ti doresti cu adevarat sa arati ca ai caracter si ca esti cineva nu o simpla umbra trecatoare spulberata de intunecimea ce o devoreaza treptat dar sigur. Ganditi-va la cuvintele de mai sus si sper sa am cu cine discuta macar prin comentarii, dar nu de genu ca ai greseli de ortografie si altele nu le bagati in seama sunt convins ca sunteti suficient de inteligenti sa intelegeti ce am vrut sa spun.

dupa doi ani....

dupa o bere(sau mai multe) in vesnica noastra crasma iata-ma ajuns acasa in fata monitorului cu vederea tulbure si cu gandurile in mii de locuri incercand cu niste prieteni sa reinviem ceea ce a fost odata o idee nascuta dintr-un impuls de om nebun si plin de frustrari care insa ar putea "mantui sufletele" unor tineri neintelesi. indemnu meu de "umbra ce trece prin viata" e sa dam cu totii frau liber gandurilor noastre si sa ne invitam toti cunoscutii sa participe la aceasta actiune de resuscitare a unei idei nebune dar in acelasi timp incredibila. acesta postare reprezinta un impuls ce sper sa aiba un raspuns pozitiv asupra cititorilor . ce pot spune, la filozofat fratilor ca timpu trece si nu se mai intoarce (nu va luati de greselile mele de scriere important e sa intelegeti mesajul si sa participati la actiunea noastra )